Zaharia Bârsan

Zaharia Bârsan (11 ianuarie 1878, Braşov – 13 decembrie 1948, Cluj) este un dramaturg, poet şi prozator. Este fiul Mariei (născută Vlădăreanu) şi al lui Zaharia Bârsan, mic proprietar agricol. Bârsan urmează în Sânpetru şcoala primară, iar din 1889 este, timp de şase ani, elev al Gimnaziului superior greco-ortodox român din Braşov; între colegii şi prietenii lui gimnazişti s-au numărat I. Scurtu, Sextil Puşcariu, O. Goga, I. Lupaş, H. Petra-Petrescu.

Debu­tează în ianuarie 1897 la „Convorbiri literare”, sub semnătura Sân-Petreanul, cu poezia În zori. Continuă studiile secundare la Liceul grăniceresc din Năsăud, la Institutul Clinciu-Popa din Bucureşti, îşi susţine examenul de bacalaureat la Liceul „Gh. Lazăr” şi se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică, audiind şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Uni­versităţii din Bucureşti.

Distribuit, încă de pe băncile Conser­vatorului, în diferite roluri, Bârsan va absolvi, în 1901, clasa de declamaţie condusă de C.I. Nottara. Împreună cu o mică trupă de diletanţi, începe, din primăvara anului 1903, o serie lungă de turnee teatrale în principalele oraşe ale Transilvaniei. Iniţiativa trezeşte un interes deosebit în epocă. Societatea pentru fond de teatru român îi acordă prima sa bursă de perfecţionare, condiţionată de organizarea şi instruirea ulterioară a diletanţilor din această parte a ţării. Bursa îi facilitează contacte profesionale la Viena şi la Berlin, după care, în stagi­unea 1905-1906, va practica o scurtă asistenţă pe lângă actorul Ermete Novelli, la Florenţa.

Între 1906 şi 1913, reia turneele în Trasilvania, incluzând în repertoriul trupei sale fragmente din dramaturgia şi din lirica românească, precum şi traduceri sau localizări proprii. Până în anul 1919 mai apare, deseori cu succes, pe scenele bucureştene sau, în perioada refugiului din 1917-1918, Ia Iaşi. Bârsan era un actor cu temperament puternic, ţinută impunătoare, distincţie scenică, frazare limpede, timbru vocal plăcut. Structural, a fost un interpret liric şi romantic.

Popularitatea şi prestigiul de care se bucura în Transilvania determină numirea lui în funcţia de director al Teatrului Naţional din Cluj, odată cu înfiinţarea acestei instituţii, în 1919. Va deţine calitatea de director al Naţionalului clujean între anii 1919 şi 1927, 1931 şi 1936. Pensionat în 1938, va continua, încă doi ani, doar activitatea de profesor la Conservatorul din Cluj, începută în 1919. În 1945 este declarat director onorific al Teatrului Naţional din Cluj, învestire singulară în istoria teatrului românesc. Este înmormântat în cimitirul Sf. Vineri din Bucureşti, alături de soţia sa, actriţa Olimpia Bârsan.

În perioada „Sămănătorului”, Bârsan se apropie mai mult de St. O. Iosif, lor alăturându-li-se, curând, Ilarie Chendi. Împre­ună cu acesta din urmă, va trece, în 1908, la „Viaţa literară şi artistică”. La „Luceafărul” făcea parte, în primul an de cola­borare, din comitetul de redacţie, ca şi la „Falanga literară şi artistică” (1910). Membru fondator al Societăţii Scriitorilor Romani, este ales în primul comitet de conducere (1909) şi reales în 1914.

În 1911 şi în 1913, la reînfiinţare, figurează între membrii fondatori ai Societăţii Autorilor Dramatici Români, în primii ani după debut semnează şi Zacharia Bârsan Sân-Petreanul, Z. Bârsan-Verurio, Sânpetreanul, Veturio, S-P, Zach, Fulmen, Fortunio. Orientarea vag romantică şi presămănătoristă de la „Floare-albastră” se va resimţi în întreaga sa operă, dominată, tematic, de câteva idei-reper: cinstirea trecu­tului istoric, realizarea unităţii naţionale, valorificarea filonului folcloric. Din ideologia sămănătoristă reţine doar viziunea idilică asupra vieţii satului.

Debutează editorial cu volumul de versuri Visuri de noroc (1903). Lirica mărturiseşte, de multe ori, un epigonism lesne de recunoscut; de la Eminescu şi Coşbuc sau de la Heine şi Lenau, Bârsan învaţă să preţuiască valorile poeziei populare, să cultive balada şi cântecul, să alăture meditaţiei umorul. Prioritatea acordată frumosului este declarată deschis. Nu lipsesc din poemele sale ecouri de legendă sau imagini ale realităţilor sociale aspre. Mai aproape de resursele lui creatoare sunt meditaţia şi poezia naturii. Unele dintre poemele patrio­tice au cunoscut o largă popularitate.

Ca mâini va bate ceasul!, amplă compoziţie pledând pentru ideea de unitate naţională, este declarată „dăunătoare” de autorităţile maghiare, care or­donă, în 1914, arestarea autorului. Cu toţii una, poezie frecvent republicată între 1914 şi 1945 (uneori şi cu alte titluri), omagiază jertfele ostaşilor români. Inclusă ca monolog al lui Zefir în Trandafirii roşii, declanşa, la fiecare reprezentaţie, manifestări de entuziasm patriotic. Primele încercări epice ale lui Bârsan, declamatorii, romantice, sunt găzduite de „Gazeta Transilva­niei” (1900).

Va continua să publice, în diferite periodice, cu deosebire proză scurtă, în care sunt relatate, aparent fidel, întâmplări obişnuite. Multe povestiri stau sub semnul amin­tirii, teren prielnic meditaţiei şi regretelor. Lumea satului transilvănean îi oferă material bogat, permanenţele etice ale acestui microunivers – dreptatea, adevărul, onestitatea, com­pasiunea – fiind frecventate în spirit sămănătorist.

Eresuri şi răsfrângeri ale fantasticului din basmele auzite în copilărie, timide introspecţii psihologice, note, uneori prea apăsate, de umor sau de duioşie, răbufniri ale nemulţumirilor sociale, interferenţe între stări de veghe şi de visare definesc alte di­mensiuni ale prozei lui Bârsan. Mediul citadin, considerat, tot pe linie sămănătoristă, ca loc cil dezagregării sufleteşti, îi prilejuieşte comentarii moralizatoare. Intitulate „nuvele”, prozele sunt, de fapt, povestiri în care, la fel ca şi în lirică, domină o tonalitate subiectivă.

Ceea ce nu i-a reuşit decât rareori în scrierile de ficţiune, Bârsan izbuteşte în bună măsură prin memo­rialul Impresii de teatru din Ardeal (1908), unde sunt descrise plastic locuri şi medii sociale, sunt portretizaţi oameni pe care autorul i-a cunoscut. Lucrarea, în ansamblul ei, proiectează imaginea unei activităţi de pionierat teatral şi ocupă un loc distinct între scrierile sale epice. Bârsan mai publică, în periodice, reportaje, cronici şi comentarii teatrale, portrete, evocări, interviuri, articole diverse. Îl preocupă condiţia morală şi mate­rială a actorului, starea dramaturgiei originale, rolul teatrului în promovarea ideii de unitate naţională, istoria teatrului românesc.

În contextul dramaturgiei româneşti de la începutul seco­lului, ca şi în ansamblul operei literare proprii, teatrul ocupă un loc notabil. Încă din 1904, Bârsan exersează câteva localizări „din italieneşte”, autorii nefiind menţionaţi. Traduce un fragment din Azilul de noapte de Maxim Gorki (1904). Comedia lui Carlo Goldoni, Slugă la doi stăpâni, „acomodată” prin comprimare, va figura în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti în stagiunea 1909-1910.

În stagiunea 1924-1925, i se montează, pe aceeaşi scenă, Morcovel, traducere după Poil de carotte de Jules Renard. După două proiecte nefinalizate (piesa Dragoste şi o dramă istorică despre Avram Iancu, aceasta în colaborare cu St. O. Iosif), Bârsan debutează ca dramaturg, la Teatrul Naţional din Bucureşti, în noiembrie 1908, cu piesa în două acte, Mărul.

De la această scriere până la Domnul de rouă, basm dramatic reprezentat şi tipărit în 1938, caracteristice dramaturgiei lui Bârsan vor fi interferenţele dintre elementele romantice şi cele realiste. Eroii, trasaţi în tuşe avântate, aspiră spre perfecţiune, au de multe ori calităţi excepţionale. Cu unele accente de melodramă, Mărul licitează dualitatea bine-rău, sprijinindu-se pe un simbol ostentativ didacticist. Piesa în trei acte Sirena (1910) îşi propune dezvoltarea unei teme cu implicaţii sociale, în care timide introspecţii psihologice atestă influenţe din Ibsen.

În acelaşi an, 1910, i se reprezintă, tot fără ecou, Jurământul. Bârsan se impune în lumea teatrului abia cu următorul „act dramatic”, Se face ziuă, elaborat în 1911. Premiera, programată la Teatrul Naţional din Bucureşti în martie 1914, dar oprită în urma unei intervenţii a Legaţiei Austro-Ungare, va avea loc la începutul lunii mai, cu distribuţia de la Naţional, însă pe scena Teatrului Modern. Acţiunea din Se face ziuă, plasată „în ultima noapte a anului 1784″, surprinde un moment din răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. Piesa este mai mult una de comentariu şi de atmosferă, decât de acţiune. Sunt vizibile, în câteva monologuri, influenţe din teatrul lui Delavrancea.

Dacă, în pofida popularităţii de care s-a bucurat, Se face ziuă a alunecat în uitare, Trandafirii roşii (1915), scriere dramatică în trei acte şi în versuri, cu o carieră scenică remarcabilă, se bucură încă de un anume interes. Lucrarea, o feerie în notă neoromantică, dezvoltă motivul jertfei aduse unui ideal. Valorile poetice prevalează asupra celor dramatice. Tânărul şi visătorul trubadur Zefir îşi asumă sacrificiul suprem: cu sângele său înroşeşte 77 de trandafiri albi în 77 de zile, pentru a îndepărta blestemul care pluteşte asupra domniţei Liana. Personajul antitetic, Val Voievod, preferatul domniţei, este un caracter şovăielnic, egoist şi laş. Aparent înfrânt, Zefir, care se stinge odată cu aducerea ultimului trandafir, devine personificarea simbolului dăruirii.

După două decenii, în Domnul de rouă, Bârsan foloseşte aceeaşi modalitate de expozeu dramatic, apelând însă la filoane care ţin de legendă şi de mit. Punctul de plecare îl constituie un eres consemnat de Al. Vlahuţă în România pitorească, derivat din motivul folcloric prezent în „Soarele şi Luna”. Autorul plasează acţiunea basmului său dramatic la o Curte domnească, într-un timp indefinit. Asemenea Craiului de Rouă din eres, Alean, fiul Doamnei Luna, rod al unei iubiri neîngăduite, este condamnat să ispăşească păcatul părinţilor săi printr-o existenţă nocturnă. Chemarea lui la tron, de cei care nu-i ştiau blestemul, nu se poate împlini. Alean este expresia dualităţii lumină-întuneric, înlăuntrul căreia oscilaţia şi ezi­tările au ca deznodământ moartea. Nu mai este însă cazul unei dispariţii acceptate, ca la Zefir, ci al dispariţiei iminente, al destinului uman fragil, al perisabilităţii aspiraţiilor.

În ambele sale basme dramatice, Bârsan alege soluţii de tratare personală a temei de bază, neacceptând doar nararea întâmplării, aşa cum procedează, spre exemplu, Victor Eftimiu, ci transformând-o în pretext al unei fabule dramatice „cu cheie”, întregul, ca şi părţile componente fiind simboluri sau agenţi purtători de idei în acţiune. Satira Las’ pe mine şi comedia de moravuri Bursierul societăţii au rămas în manuscris şi nereprezentate.

Opera

• Visuri de noroc, Bucureşti, 1903;
• Ramuri, Budapesta,1906;
• Poezii, Bucureşti, 1907;
• Impresii de teatru din Ardeal, Arad, 1908;
• Nuvele, Bucureşti, 1909;
• Sirena. Jurământul, Beiuş, 1912;
• Nuvele, Bucureşti, 1914;
• Se face ziuă, Bucureşti, 1914;
• Ca mâini va bate ceasul!, Bucureşti, 1915;
• Trandafirii roşii, Bucureşti, 1915;
http://youtu.be/tM47nufDWsE
• Furtuna. Cu toţii una. Poemul Unirei, Sibiu, 1922;
• Poezii, Bucureşti, 1924;
• Domnul de rouă, Bucureşti, 1938;
• Scrieri, ediţie îngrijită de Cornel Simionescu şi Aurora Pârvu, prefaţă de Cornel Simionescu, Bucureşti, 1969.

Traduceri

• Oscar Wilde, Salomeea, Bucureşti, 1907.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s